Mi-am început săptămâna cu  nostalgie, Nostalgia lui Cărtărescu şi a Teatrului de Foc.

Carol 53. Porţi mari şi ruginite. Îndrăznesc să intru. Nu ştiu la ce să mă uit mai întâi: la  pereţii cu graffiti din fundul curţii, la terasa improvizită cu banchete din cărămidă şi paleţi din lemn pe post de scaune, la mâţa care dormitează ca o pensionară, cocoţată pe maşina verde murdar, la câinele care cerşeşte atenţie  sau la faptul că nu e genul de loc în care mi-aş face veacul?

Aştept să se întâmple ceva şi parcă, între timp, uit că sunt în Bucureşti, uit că sunt în 2013…E ceva aici, între ruină şi intrigă, care mă face să  rămân. Vreau să aflu povestea pentru care am venit şi să văd cu ce se ocupă oamenii ăştia, iar momentul este oportun.

Se face intrarea pe alarma unui ceas de pe vremea bunicii.  M-am trezit din lumea mea imaginară şi văd curtea plină de oameni la fel de entuziaşti ca mine. Pătrund în ceva nou, ceva vechi, cred că şi ceva albastru şi ceva împrumutat.

Noul e bizar pentru mine. Trec pe lângă actori şi simt că urmează să fiu iniţiată într-o sectă. Nu apuc să mă dezmeticesc şi o mână mă trage rapid după un paravan. Un tip în dres alb îmi spune să mă aşez. Mă aşez. Nu ştiu la ce să mă aştept. Îmi spune povestea lui şi a Ginei. Privesc cum îşi trăieşte intens interpretarea şi ştiu că eu nu aş face mişcările alea nici într-o mie de ani. Nu de faţă cu oameni, nu de faţă cu mine. Nu am curaj să mă exteriorizez atât.

Pornesc mai departe şi aflu povestea Mendebilului. Încep să prind gustul bizarului de aici. La Odeon nu am văzut aşa ceva, nici la TNB şi nici la Teatrul de Comedie. Totul este atât de ciudat, încât îmi place şi îmi place atât de mult, încât merg cu sufletul la gură să văd ce mă aşteaptă în următoarea încăpere.

Ies în curte. Sunt legată la ochi şi deja se naşte în mine panica neputinţei de a vedea. O mână mică şi feminină mă ajută să cobor treptele înalte şi mă ghidează peste pragurile din încăperi. Drumul pare lung, dar e de două ori mai scurt decât în simţurile mele. Sunt lăsată într-o încăpere. Simt oameni pe lângă mine, dar nu le pot estima numărul. Simt o respiraţie în ceafă şi o mângâiere pe păr. Simt o aromă de portocală şi tresar la zgomotele puternice. Simt  şi o mică spaimă, plăcută şi derutantă. Dacă eram într-un film, acum era momentul când urma să mor. Dar  nu sunt într-un film, ci într-un experiment teatral, n-am murit ci iau parte la un act de cultură. Am intrat în povestea Ruletistului şi, treptat, m-am detaşat de gândurile mele, de timp şi de spaţiu. Am uitat că mă aflu într-o ruină. Am uitat ce înseamnă bizar, real, neplăcut, departe şi rece.

Am fost şi la Păianjen şi  am fost mai deranjată decât el de domnişoara care vorbea la telefon în timpul reprezentaţiei. Mi s-a părut lipsă de respect pentru o muncă, un suflet şi o creaţie. Am intrat şi aici în poveste şi aşteptam să văd finalul. Nimic nu era la întâmplare şi nimic nu era previzibil.

Povestea Arhitectului a ţinut ceva, dar nu am văzut niciun căscat, nicio moţăială şi niciun chip plictisit. Am văzut seducţie într-un sens artistic şi pasiune într-un sens profund.

Am fost şi la ghicitoare. M-a derutat puţin că nu a bătut câmpii atunci când mi-a citit din palmă. Mă aşteptam la un rol, nu să aud lucruri reale din viaţa mea, mai ales când se afla lângă noi păpuşa ciudată scoasă din colivie.

La plecare mi-am dat seama că timpul zboară mai repede aici. Trecuseră trei ore ca vântul. M-am gândit că este unul dintre locurile în care vreau să revin, să-mi iau doza de bizar, experiment şi pasiune. M-am gândit  că am cunoscut nişte oameni interesanţi faţă de care nu am simţit nicio distanţă socială şi  că trebuie să citesc Nostalgia lui Cărtărescu.

Poarta cu numărul 53 a fost evadarea mea din cotidian şi firesc, o îmbinare perfectă între monument istoric şi act cultural, între inedit şi simplitate.

A fost primul meu contact cu Teatrul de Foc şi cu o lume nouă, boemă şi creative, pe care mă bucur că am descoperit-o.

Sursă foto: Teatrul de Foc